“Democraţia” a învins…

Trăiască turma română!!

Vă mărturisesc sincer că sunt dezamăgit la maximum de felul în care au înţeles o parte dintre colegii noştri ţărănişti ceea ce am făcut noi cu Pavelescu şi Congresul din 29, şi de aceea o să mai explic o dată în speranţa că de această dată voi fi înţeles. În primul rând că acel Congres a întrunit toate normele statutare şi legale, lucru recunoscut unanim de toată lumea cu excepţia lui Pavelescu, cel detronat de pe un scaun pe care uneori se rătăcea. Buuun! În al doilea rând, noi, cei care avem acum majoritatea în partidul legal şi statutar, suntem cei care putem, vrem şi vom face unirea, ci nu Pavelescu, cel care minte fără ruşine că are calitatea de preşedinte legal, ştampila de preşedinte fiind chiar acum la mine iar a lui fiind anulată prin decizia Congresului. În al patrulea rând, într-un partid trebuie să domnească regulile democratice, care în cazul unui Congres de reunificare spun că pot exista mai multe moţiuni, asta neîmpiedicând cu nimic reunificarea membrilor PNŢCD. În fine, vă informez că decizia cu privire la data şi locul Congresului, precum şi norma de reprezentare, va fi luată de către CNC şi BNC legal şi statutar, adică de către noi, şi când spun “noi”, nu mă refer la Pavelescu şi pseudo-preşedinţii săi. O fi fost un obicei al ultimilor ani ca toată lumea să ignore majorităţile în acest partid, dar acum a venit vremea ca ele să decidă. Scenariul pus la cale de Pavelescu la Sighet s-a desfăşurat amuzant sub ochii noştri, a celor care am făcut posibilă orice apropiere a celor două tabere, fără ca măcar bunul simţ de a recunoaşte contribuţia noastră şi de a ne fi lăsat să vorbim, să fi fost prezente. A vorbit Pavelescu halucinant despre proiecte şi moţiuni în care el era o persoană ultra-importantă, s-a autopropus preşedinte executiv, a şantajat pe toată lumea cu procesele interminabile, a ameninţat şi tabăra noastră cu contestarea Congresului(care, între noi fie vorba, îl sperie de moarte pe om, pentru că este absolut legal), în sfârşit, s-a agăţat precum ciulinul de Oltenia de personalitatea domnului Ciorbea. Halal preşedinte executiv, dragii mei.

Din lipsă de timp o să scriu mai rar în această perioadă, dar atunci când o voi face, voi încerca să transmit punctul meu de vedere împărtăşit şi de mulţi alţi colegi de-ai mei, cu privire la evenimentele ce se vor succeda. Vă spun adevărat că este inadmisibil ca pretenţia lui Pavelescu de a mai putea hotărî ceva să se transforme în luptă între oamenii din partid, datorită aşa-ziselor numiri de noi preşedinţi judeţeni. Ar fi bine să înceteze cu asemenea practici şi să nu se afunde şi mai rău în nerespectarea statutului şi a legilor, că nici noi nu suntem ai nimănui. Când procedează aşa, duce reunificarea pe un tărâm străin şi îndepărtat, iar acest lucru ar trebui să fie înţeles de către toţi cei care se reped fără să gândească spre scaunul de preşedinte judeţean sau ce-o mai fi. Nu uitaţi că noua conducere aleasă la Congresul din 29 ianuarie a.c. va decide împreună cu CNC-ul când şi în ce condiţii se va face unificarea, în niciun caz Pavelescu, cel care mai are cu el maximum cinci judeţe, chiar dacă spune că acum are şi partea adversă lui până mai ieri. Vă rog insistent să nu încercaţi să ignoraţi voinţa celor care au fost şi sunt cu noi, şi implicit anti-Pavelescu, căci astfel anulăm şansa unei unificări paşnice. Nu le puteţi interzice să aleagă o altă echipă de conducere, o altă moţiune! Aşa cum vă ameninţă şi vă minte Pavelescu despre procese, aşa vă spun şi eu că suntem pregătiţi să luptăm pentru a se respecta regulile democratice şi fireşti. Nu ne puteţi impune preşedintele sau acceptul de a sprijini o echipă în care nu credem! Să sperăm că ne vom înţelege. Vă salut!

Doamne ajută !

Bune intenţii dar ascunse scopuri?

Continuare la articolul de ieri…

Voi intra direct în subiect şi vă voi relata anumite momente din activitatea noastră de şapte luni, cu încercarea de a fi cât se poate de obiectiv. Prin octombrie ne-am reunit într-o şedinţă a BNC-ului pentru a lua în discuţie aspecte administrative, şi doar pe alocuri politice, iar în acea întâlnire s-a discutat pentru prima dată despre oportunitatea vânzării unui sediu al partidului, neexploatat conform valorii sale. Era vorba despre sediul istoric al PNŢCD din Bulevardul G. Clemenceau nr. 9, pe care vă mărturisesc sincer că nu l-am văzut niciodată dar despre care am auzit(de la preşedinte) că se află într-o stare deplorabilă şi că nu merită investiţi bani în renovarea lui. Motivele acordului iniţial, dat de către întreg Biroul Naţional de Conducere prezent la acea şedinţă, au fost în principal reprezentate de necesitatea cumpărării actualului sediu central închiriat al partidului(B-dul Carol I nr 2) şi a altor câteva sedii din ţară, conform dreptului de cumpărare din Legea Partidelor politice. La acea oră, am considerat cu toţii că această soluţie este una bună pentru depăşirea impasului financiar în care se afla partidul, perspectiva cumpărării unor sedii judeţene ale partidului fiind de ajuns pentru a da votul nostru. Preţul destul de mic avansat de către Aurelian Pavelescu şi bazat pe o expertiză făcută în anul 2008, ne-a făcut pe toţi să ne întrebăm dacă piaţa bucureşteană îi dă dreptate acestuia şi dacă în condiţiile momentului este bine să forţăm vânzarea. S-a dovedit că preşedintele nu avea dreptate şi că acel imobil valorează cel puţin dublu decât am fost informaţi. Fiecare înţelege ce poate din ceea ce am relatat iar ceea ce am înţeles eu, a fost că trebuie să-mi retrag acordul de vânzare, ceea ce am şi făcut.

Tensiunile pornite în principal de la inactivitatea nostră politică la nivel naţional, de situaţia datoriilor la furnizori a partidului şi coroborate cu episodul Clemenceau, au făcut ca Aurelian Pavelescu să se izoleze fără să ştie de un grup majoritar al BNC-ului, totul culminând cu anunţul convocării Congresului de la data de 29 ianuarie 2011, anunţ făcut chiar de către preşedintele Pavelescu şi validat de către BNC şi CNC ale partidului. Mulţi dintre colegii mei din BNC nu au sesizat un moment cheie al şedinţei în care am anulat dreptul de a vinde sediul istoric, şi anume fraza lui Aurelian în care spunea că votează şi el anularea vânzării pentru că oricum următorul BNC va relua acordul de vânzare. Aceasta este dovada că Aurelian Pavelescu a dorit mai mult ca orice să vândă acel sediu, chiar cu preţul îndepărtării celor incomozi şi înscăunării unor obedienţi. Încercările disperate ale lui Pavelescu de amânare a unui Congres convocat chiar de către el şi la care nu poate prezenta o moţiune susţinută statutar, ameninţările cu instanţele de judecată, calomniile şi acuzaţiile nefondate la adresa colegilor săi din BNC, nu fac decât să demonstreze că nu ne-am înşelat atunci când am luat măsuri pentru revenirea la normalitate.

Am făcut aceste precizări în special pentru colegii mei din organizaţiile partidului, pentru a se cunoaşte adevărul aşa cum este el. Se mai poate adăuga la cele spuse şi modul în care Pavelescu ne informa despre întâlnirile sale politice de prin studiourile de televiziune, restaurante ori de pe trecerile de pietoni, negocierile “la cel mai înalt nivel” nefiind altceva decât simple discuţii, asta în cazul în care ele sunt reale. Din informaţiile mele, niciun lider al celorlalte partide nu a luat în calcul vreo alianţă cu noi şi se poate înţelege lesne de ce. Pentru a încerca să concluzionez, spun că noi, cei zece membri BNC care am refuzat să-l mai sprijinim prin moţiune pe Aurelian Pavelescu (şi după noi toată ţara), vom fi judecaţi de istorie şi vom primi calificative de la ţărăniştii din toată ţara iar atunci se va vedea dacă am fost trădătorii partidului sau, cel mult, uzurpatorii unui preşedinte care nu a înţeles ce înseamnă binele celor mulţi şi datoria de a-i reprezenta. Cu bine.

Doamne ajută !

Dezbinarea ca stare naturală

Hai să dăm mână în gură, ce-i cu patria română?

După manifestările de ieri, prilejuite de Unirea Principatelor Române de la 1859, marii noştri înaintaşi se răsucesc în mormânt din pricina felului în care au ajuns să fie respectaţi ca simbol al marii realizări pecetluite atunci. În stilul românesc fără egal, participanţii la ceremoniile de la Iaşi şi Focşani, au huiduit până şi în timpul intonării imnului naţional, fapt incalificabil din punctul meu de vedere. Este adevărat că protestele se adresau către preşedintele Băsescu şi trepăduşii săi dar nu există scuze atunci când fluierăturile şi huiduielile acoperă acordurile imnului de stat, acest act fiind de neconceput oriunde în lume. În opinia mea, chiar nu contează deloc dacă acei oameni au fost aduşi cu autocarele pentru a protesta sau dacă au făcut-o din nemulţumire reală, mitocănia de a huidui când se cântă imnul nu lasă loc de scuze. În felul acesta reuşim să demonstrăm că simbolurile noastre nu valorează nici cât o ceapă degerată iar copiii noştri vor învăţa ceea ce li se oferă. Dacă mai punem la socoteală şi hăhăielile lui Băsescu din timpul horei unirii, avem tabloul complet al stării reale în care ne-a adus politicul şi manelizarea media, avem imaginea unui popor care îşi alege conducătorii fără a trece prin filmul minţii urmările girului dat. Dar ce ne facem atunci când suntem puşi să alegem între trei-patru candidaţi traşi la indigo? Probabil că alegem exemplarul care se vede mai bine.

Vă spuneam vineri că mă pregătesc de un Congres al partidului care va schimba multe la PNŢCD, şi iată-mă în postura de a explica puţin ce se întâmplă acum cu noi. O să încep cu perioada imediat următoare Congresului din iulie, când la conducerea partidului a venit Aurelian Pavelescu, cel care a fost sprijinit unanim de toate organizaţiile din ţară, la acea vreme. A fost o stare de încredere provenită din personalitatea lui Pavelescu, un om cu calităţi de lider incontestabile dar care se va dovedi lipsit de alte calităţi cel puţin la fel de necesare. Am discutat atunci despre strategii media, despre programe politice şi mai ales despre nevoia de comunicare cu electoratul în condiţiile unui semi-embargou mediatic moştenit încă de la plecarea noastră din Parlament. A urmat apoi o perioadă absolut ştearsă, fără funcţionare instituţională a partidului şi cu lupte interne fără final, în ciuda încercărilor noastre repetate de a intreprinde acţiuni care să ne facă vizibili şi percepuţi corect de către electorat. În afară de câteva apariţii de grup la televiziuni, pe media românească a apărut doar Aurelian, vorbind de cele mai multe ori despre evenimentele zilei, fie că acestea erau legate de legea pensiilor, de arestări sau de microbusul defect al şcolii din Afumaţi. I-am spus de multe ori lui Pavelescu, şi o ştia şi el, că un preşedinte de partid nu poate participa la emisiuni alături de alţi şase invitaţi, şi în care să vorbească maximum cinci minute adunate, despre te miri ce. În fine, voi continua acest subiect şi mâine, dacă am timp, şi vă voi povesti despre felul în care Aurelian Pavelescu s-a autoeliminat, chiar cu riscul de a fi catalogat drept ipocrit. Vă salut.

Doamne ajută !

Centru PICAS la Braşov

Da, aceasta este o reclamă!

Vă spuneam în noiembrie că urmeză să se înfiinţeze patru puncte de informare, consiliere şi asistenţă pentru persoanele care sunt în căutarea unui loc de muncă. Fie că vorbim de şomeri aflaţi în plată sau nu, că vorbim despre persoane care au deja un loc de muncă dar doresc o reconversie profesională, acest proiect se referă strict la piaţa muncii din domeniul construcţiilor iar modul în care se va derula l-am detaliat într-un articol mai vechi, noutatea fiind că Braşovul va avea unul dintre aceste centre. Ieri am fost invitat la conferinţa de lansare a proiectului pentru zona 2 din care vor face parte judeţele Braşov, Alba, Mureş şi Sibiu iar în acest moment se caută locaţia în care va funcţiona centrul, undeva în zona centrală a oraşului. Nu am a vă oferi detalii deosebite în acest moment deoarece lansarea a fost în mare măsură asemănătoare cu cea naţională din noiembrie, poate doar că pentru mediul rural se ia în calcul o colaborare cu autorităţile locale, cele în măsură să ofere informaţii cu privire la persoanele interesate de proiect. Ar mai fi de adăugat că se va lansa un web site al proiectului(Jobber.ro, cred) pe care vor putea fi găsite locurile de muncă disponibile din construcţii, foarte uşor de accesat undeva prin august, iar cei care se vor alătura proiectului şi locuiesc în mediul rural, vor beneficia de acoperirea cheltuielilor de transport pe toată durata procesului de calificare/reconversie. Aşa cum v-am mai spus, este de dorit ca persoanele care vor fi consiliate să aibă o disponibilitate evidentă pentru a se deplasa acolo unde este nevoie de calificarea lor. Ca o informaţie interesantă, mai pot adăuga că urmează să se deschidă un mare şantier în zona Porţile de Fier, unde vor lucra, probabil, cel puţin opt mii de muncitori constructori. Vă voi ţine la curent cu etapele proiectului în a cărui echipă de coordonare voi lucra şi eu.

Pentru a trece în alt registru, spun că în timp ce Franţa, Germania şi Finlanda se coalizează în opoziţia lor contra România pe chestiunea Schengen, preşedintele Băsescu strigă cu glas stins, cerând respectarea tratatelor UE şi dorind nediscriminare. Se pare că promisiunea făcută în taină de către fostul ministru al Internelor, Vasile Blaga, începe să prindă contur, el spunând că plecarea sa va costa România neaderarea la spaţiul Schengen iar securizarea frontierelor nu va fi făcută după placul marilor puteri europene. Este greu de crezut că se va schimba ceva până în martie în optica celor care astăzi se opun ca România să facă parte din cercul select al ţărilor Schengen, şi de aceea demersurile diplomaţiei româneşti ajung să fie patetice (vezi cazul marelui fâs Bakonschi). Eu cred că mai bine ne-am vedea de relansarea economiei şi de combaterea criminalităţii transfrontaliere iar abia apoi să ridicăm pretenţii, căci în ritmul acesta, vom fi primiţi în Schengen prin 2085.

Uite că astăzi este iarăşi vineri şi a mai trecut o săptămână agitată. Mă pregătesc asiduu pentru un Congres al partidului care va schimba multe în viaţa viitoare a celor care ne îndrăgesc şi ne susţin. Cel puţin asta cred acum iar dacă se va dovedi că nu am dreptate, nu îmi rămâne decât să las locul altora mai capabili. O să vă ţin la curent şi cu asta, măcar să mai trăim şi să fim sănătoşi. Un sfârşit de săptămână frumos, vă doresc.

Doamne ajută !

Opoziţia în opoziţie

Opozanţi incomozi sau indivizi frustraţi?

Astăzi o să vă vorbesc despre cei care fac opoziţie în interiorul partidelor politice, despre acei oameni care asigură, sau nu, echilibrul la vârf în structurile de partid. Recenta declaraţie a lui Ludovic Orban, în care cerea convocarea unui Congres Extraordinar al PNL care să valideze o eventuală alianţă politică alături de PSD, m-a determinat să îi acord acestuia un punct în plus la capitolul simţ politic. Actul său este unul curajos în actuala conjunctură de partid, la ultimul Congres al PNL-ului Orban fiind scos pe linie moartă. Cu siguranţă că demersul său este unul izolat momentan, dar de la o scânteie se poate aprinde un incendiu care sa ardă pornirile comunistoide ale lui Antonescu şi să deschidă calea dreptei autentice a partidului său. Din experienţă vă pot spune că uneori cei izolaţi pot stârni interesul masei largi de membri de partid iar organizaţiile judeţene îşi pot schimba optica faţă de o conducere aleasă şi care nu-i mai reprezintă dar, mai există şi reversul medaliei, acela al excluderii definitive din rândurile partidului. Având în vedere şi poziţia sa faţă de alianţa consfinţită cu PC-ul, Orban are la dispoziţie doar două variante, ori va ieşi întărit din disputa aceasta ori va fi mazilit şi mai rău decât este. Oricum, este de admirat curajul său de a spune adevărul şi în afara cercurilor private, de partid.

Un al doilea veşnic opozant de partid este deputatul Daniel Oajdea de la PD-L, un personaj amuzant prin fizionomie şi exprimare orală. El nu ratează niciun prilej pentru a amenda deciziile colegilor săi din conducerea partidului, şi asta nu este neapărat un lucru de condamnat. Ceea ce este deopotrivă amuzant şi sinistru, este faptul că domnul Oajdea se încăpăţânează să rămână într-un partid care nu-l mai reprezintă şi în care a ajuns o paria, prin această atitudine nefăcând altceva decât să devină penibil la fiecare apariţie publică. Uneori este mai vehement chiar decât reprezentanţii opoziţiei iar moderatorii speculează orice scăpare a acestuia, aducând avantaj celorlalţi participanţi la dezbatere. Mă mir că încă nu a fost oprit să mai vorbească în numele PD-L-ului dar inevitabilul se va produce, cred, în curând. În concluzie, domnul Oajdea este un personaj a la Caragiale şi este tolerat în partid tocmai din acest raţionament.

Astăzi este 14 ianuarie şi este ziua de naştere a femeii care mi-a bucurat copilăria, cea care ne-a părăsit timpuriu, în 4 ianuarie 1986, bunica mea. Când îmi amintesc ce drac de copil eram, ce lupte ducea săraca bunica atunci când trebuia să mănânc sau să mă conformez anumitor reguli ale adulţilor care mă exasperau, mă ruşinez şi regret lipsa de discernământ datorată vârstei, de parcă un copil poate avea vreo vină. Era bolnăvicioasă bunica mea, a născut şapte copii pe care i-a crescut frumos şi fără lipsuri materiale importante, şi s-a chinuit de boală până în ultima clipă a vieţii sale de numai 64 de ani. De la ea am învăţat toate rugăciunile creştineşti şi tot de la ea am învăţat că în viaţă trebuie să ierţi. A fost un înger bunica mea, iar acum ne priveşte din cer cu îngăduinţa unui părinte care a crescut şi îndrumat şapte copii şi peste douăzeci de nepoţi dintre care, eu am fost favoritul. Dumnezeu s-o ierte şi s-o odihnească în Raiul Său. Toate cele bune vi le doresc.

Doamne ajută !

De ce cad păsările, Mitică?

“Strigând munţilor şi stâncilor: cădeţi peste noi şi ne ascundeţi pe noi de faţa Celui ce şade pe tron şi de mânia Mielului!” (Apocalipsa Sf Ioan Teologul, Cap 6.16)

Urmăresc stupefiat de vreo două săptămâni cum în diverse colţuri ale planetei se întâmplă fenomene oarecum inexplicabile, şi mă refer la moartea a mii de păsări sau a zeci de tone de peşte. Fataliştii ar putea fi îndreptăţiţi să proclame începutul Apocalipsei, semnele catastrofei finale fiind descrise în diferitele scrieri referitoare la sfârşitul lumii, începând cu “Centuriile” lui Nostradamus şi încheind cu “Apocalipsa” după Ioan. În mod normal, asemenea mici catastrofe naturale pot fi puse pe seama experimentelor nucleare ori a altor feluri de experimente care afectează mediul înconjurător dar, de data aceasta, misterul care înconjoară subiectul este reprezentat de aria extrem de largă a evenimentelor. Cu alte cuvinte, personal nu pot să-mi explic modul în care ar fi putut avea loc experimente într-un timp atât de scurt şi pe cel puţin trei continente, mii de păsări moarte fiind semnalate în SUA, Brazilia, Australia, Italia, România, Suedia etc. Să fie vorba de o ofensivă a “inventatorilor” de virusuri AH1Nx? Dar cu peştii ce-au avut?

În opinia mea, este absolut normal ca îngrijorarea pentru mediul înconjurător să existe la oricine, de aceea mă declar perplex în faţa unor explicaţii oferite de un savant american la fenomenele naturale în cauză. El spunea, nici mai mult nici mai puţin, decât că aceste păsări au murit din cauza unor curenţi de aer rece veniţi de la Polul Sud, iar în cazul SUA ele au murit datorită impactului cu aparate de zbor!! Păi măi nea’ savantule, ce dracu de curenţi de aer rece în Brazilia? Sau o fi prima dată când aceste păsări trec prin curenţi de felul acesta? Explicaţii infantile de la oameni responsabili, asta primim. Având în vedere amploarea fenomenelor petrecute, nu ne rămâne decât să ne întrebăm care este adevărul despre ele, dacă acest adevăr este cunoscut şi dacă va fi făcut public vreodată.

Toată această poveste îmi aminteşte de un banc vechi în care Ceauşescu vorbea ţării despre iminentul sfârşit al lumii şi completa că românii nu vor muri pentru că sunt cu o sută de ani în urmă faţă de restul planetei. Având în vedere că de data aceasta suntem în rând cu lumea civilizată deoarece avem şi noi păsări moarte, putem să ne bucurăm, măcar acum, că nu suntem discriminaţi. Mai în glumă mai în serios, cauzele fenomenelor naturale inexplicabile ar putea fi găsite în poluarea fără precedent a mediului înconjurător, în experimentele ştiinţifice secrete sau pur şi simplu în avertismentele date de Dumnezeu unor oameni care doresc, de multe ori, să-i ia locul.

Despre politică astăzi, nimic. Mă păstrez pentru aprigele dezbateri pe temele zilelor ce vor urma şi o să vă vorbesc, poate, despre un sondaj CCSB în care noua alianţă apare cu vreo 52%(hahahaha). Sunt aşa de penibili ăştia de nu-mi mai vine nici să-mi pierd zece minute cât să scriu despre ei, dar ce nu fac eu pentru a-i faulta? Ne vedem mâine.

Doamne ajută !

Despre numere

Destine calculate? Ei aş…

Mai întâi la mulţi ani tuturor. Cum mă hotărăsc greu când vine vorba de a renunţa la ceva, iată că şi astăzi am găsit puţin timp pentru a vă întărâta cu un subiect mai puţin obişnuit la mine, numerele care ne influenţează existenţa. Vă spun de la început că eu sunt un şapte (16: 1+6=7) şi se pare că această cifră este una bună atâta timp cât este însoţită de alte cifre bune, componente ale numerologiei personale. Dar nu era vorba despre ce şi cum sunt eu ci era vorba despre o descoperire pe care, în ignoranţa mea, mi-am dezvăluit-o abia în urmă cu câteva zile. Am încercat şi eu, ca un neadaptat ce sunt, să văd ce pot afla nou despre influenţa numărului destinului, de exemplu. Cică numărul şase este unul al zbuciumului sufletesc, al dedicării omului pentru ceilalţi, al artei şi al nestatorniciei. Despre numărul expresiei unu, al meu, se spune că ar fi cel al liderului, al omului care nu acceptă să fie condus dar conduce pe alţii fără jenă sau scrupule, un soi de hienă şef. Referitor la numărul interior, acesta cică ar fi cel care nu se vede, acela care ne înghesuie din umbră să luăm decizii care ne influenţează viaţa, contribuind decisiv şi la cursul vieţii altora. Mare chestie şi cu numerologia asta, domne! Mi-a deschis ochii spre ceea ce va fi de acum încolo existenţa mea şi m-a făcut să cred că n-am cum s-o mierlesc decât la o vârstă înaintată, căci aşa spune că va fi în cazul meu. Super-tare!

Pentru a rămâne în acelaşi registru, vă spun că numerele mele personale (de naştere) şi chiar şi două iniţiale ale numelui, se regăsesc în ochii Giocondei lui Da Vinci, asta făcându-mă să cred că admiraţia mea pentru marele savant nu este zadarnică. În aceste condiţii, nu pot decât să mă declar nemuritor în viaţă şi să mă culc pe urechea stângă, totul va fi fără pereche în ceea ce se va întâmpla de acum încolo cu mine. Cred că v-aţi dat seama că glumesc, de altfel pentru mine nu există nici zodiac şi nici numerologie, totul este speculaţie care de multe ori se brodeşte bine pe unele destine, conform teoriei probabilităţilor. Nu aş vrea să deranjez luând în râs ezoterismul, poate că unii dintre dumneavoastră credeţi în forţa lui, dar vă spun sincer că nimic nu mă va convinge că un om este sensibil pentru că este Rac iar altul are noroc la bani pentru că este Berbec sau mai ştiu eu ce. În rest, despre numere, numai de bine.

Mă gândesc că aţi petrecut frumos de Revelion şi că aţi păşit în noul an cu elan şi speranţă de mai bine. Dă Doamne să fie aşa, dar eu cred că “mai binele” acesta nu poate veni decât din ceea ce facem noi şi nicidecum din previziunile diverşilor astrologi. Aşadar, optimismul nostru poate fi stimulat în diverse moduri dar eu cred că bunăstarea vine doar din muncă şi acte caritabile, căci până la urmă, şi astrologii fac previziuni tot pentru a le merge mai bine. Am scris din nou şi azi, poate mâine mă răzgândesc. Mă duc să-mi dau în bobi să văd ce spun iar mâine vă povestesc. Un an nou fericit alături de cei dragi, vă doresc.

Doamne ajută !

Fost-a Doamne 2010 ?

365 de zile cât o clipă…

Ce să-mi amintesc din acest an, astfel încât să pot spune fără să greşesc că mi-a rămas în memorie pentru totdeauna? Cred că aţi înţeles că mă refeream numai la lucrurile frumoase, pozitive, căci cele urâte…slavă Domnului! Poate că cel mai frumos lucru al lui 2010, pentru mine, este naşterea minunii aceleia de Darius- Andrei, finuţul meu, aceasta fiind cu siguranţă ceva ce nu voi uita niciodată. Alte evenimente? Zău că nu ştiu şi nu pot să-mi amintesc altele ca fiind unice sau importante. Să mai fie, poate, prima poezie a mea publicată, dar asta nu pot spune că este ceva ieşit din comun, ceva ce o să-mi amintesc şi peste douăzeci de ani ca fiind un eveniment al lui 2010, şi nu e falsă modestie. Vă vorbesc despre mine astăzi, ca şi cum sunt singurul om care a avut un an şters, ca şi cum ceea ce am trăit eu se poate compara cu adevăratele drame ale celor care pierd zilnic ani de viaţă din pricina greutăţilor şi necazurilor. Chiar nu vreau să fiu patetic şi nici nu caut să mă plâng, şi tocmai de aceea am încercat să fac bilanţ pozitiv. Aş vrea eu să mai pot adăuga la acest bilanţ şi altele dar…

Pe tot parcursul anului ce va să treacă, m-am încăpăţânat să scriu pe acest blog cam tot ceea ce am gândit sau am simţit la momentul respectiv, şi vă spun sincer că niciun articol nu a fost pregătit dinainte, toate au fost scrise sub impulsul momentului. M-am gândit mult dacă să mai scriu sau nu de la anul şi nu am reuşit încă să mă decid dacă să renunţ sau nu. Am trăit aici mici bucurii oferite de vizitele dumneavoastră discrete, şi spun “discrete” pentru că puţini dintre dumneavoastră au găsit de cuviinţă să comenteze ceea ce am scris. Este foarte adevărat că un asemenea spaţiu oferă posesorului său ocazia de a se destăinui sau de a se face cunoscut şi altor persoane în afară de cele care îl cunosc deja, şi de aceea am considerat important să fac eforturi pentru a mă arăta aşa cum sunt, pentru a lăsa să se vadă idealurile, speranţele sau decepţiile mele. Cei care au urmărit constant ceea ce am scris, cunosc acum măcar o parte, eu aş spune că una consistentă, din omul Daniel Veres, cu slăbiciunile şi punctele sale forte. Da, ştiu că sunt orgolios şi uneori chiar egocentrist, dar am dorit să se vadă şi asta, poate din dorinţa de a corecta unele porniri care nu sunt chiar ok. Nu ştiu cât contează pentru dumneavoastră dacă mai scriu sau nu, dar ştiu sigur că acest experiment al blogosferei mi-a făcut mai mult bine decât rău. Mă rog, destul cu destăinuirile, să trecem la chestiune, stimabililor.

Vine iar Revelionul şi iar ne arată o realitate crudă, aceea că a mai trecut un an de la noi. No, s-o dus, s-o dus, bine că vine altul şi că nu-i penultimul, aşa cum spun unii fatalişti îndrăgostiţi de civilizaţiile dispărute(Maya). Şi dacă tot vine altul, ia să vă ureze Dan, de 2011, cum nu v-a urat nimeni. Eu zic aşa: dă Doamne ca niciodată să nu vă fie de ajuns bucuria, să vă bată în fiecare zi norocul, să încărunţiţi fără fire albe, să vă bată cu lingura în geam stră-nepoţii şi să goliţi visteria Loteriei Naţionale. Tot nu e de ajuns? No bineee! Atunci să spargeţi în noaptea de an nou tot ghinionul din viaţa de până acum şi să donaţi şi la subsemnatul zece la sută din câştigul de la loto, că şi eu m-am ocupat să-l aveţi, măcar că am cobit. LA MULŢI ANI, dragii mei prieteni! Dumnezeu să vă iubească şi să vă ajute în tot ceea ce faceţi, şi dacă nu o să ne mai vedem aici, să nu uitaţi că şi eu sunt un om la fel ca dumneavoastră, nici mai bogat nici mai sărac, nici mai important nici mai şters, nici mai deştept nici mai puţin deştept. Vă mulţumesc muuult, mult de tot, pentru onoarea pe care mi-aţi făcut-o vizitând acest blog şi închei prin a vă spune că fiecare dintre noi este dator către celălalt, inevitabil.

Doamne ajută !

Iliescu, Boc…”revoluţia”

22 Decembrie, simbolul începutului.

Pe data de 22 Decembrie 1989, Ion Iliescu devenea primul conducator al Romaniei post-decembriste, într-un mod care şi astăzi naşte controverse şi dă mari bătăi de cap istoricilor sau oricărui om care poate gândi logic. Dacă este să dăm crezare spuselor lui Iliescu, el nu este decât o “emanaţie a revoluţiei” şi a acces la conducerea ţării propulsat fiind de către manifestanţii bucureşteni entuziaşti care l-au purtat pe braţe inclusiv până la al treilea mandat de preşedinte. În mod firesc, se pune întrebarea – cine îl cunoştea pe Ion Iliescu înainte de evenimentele din Decembrie ’89 şi cine putea să-l considere pe acesta(un obscur şef de editură) salvatorul poporului? Ceea ce a urmat, cunoaştem cu toţii, şi mă refer la masacrul de pe străzile oraşelor ţării, însă ce nu cunoaştem nici până astăzi, este contribuţia reală a lui Iliescu la actele diversioniste care au avut ca rezultat moartea sau rănirea a mii de oameni. Aseară a fost difuzat la TVR1 un excelent documentar despre revoluţia română, în care se spuneau adevăruri nespuse până acum iar Ion Iliescu era decris de către jurnaliştii francezi ca un comunist care a făcut jocurile KGB-ului pentru a prelua puterea împreună cu eşalonul doi comunist. Încet-încet, vom afla adevărul, nu trebuie decât să vrem.

Deşi au trecut abia doi ani, puţini sunt cei care îşi amintesc că pe 22 Decembrie 2008 venea în fruntea guvernului un personaj care poate fi confundat cu lipsa speranţei de mai bine a ţării – Emil Boc. Lipsit complet de personalitate, micul iepuraş al coaliţiei de guvernământ face şi desface de doi ani treburile ţării, fără a avea habar de economie, legi sau previziuni pe termen mediu şi lung, dar ce este cel mai grav, fără a avea habar de politică. Propulsat de Băsescu pe înaltul scaun de premier precum Iliescu de către revoluţionari, utecistul Boc nu are altă grijă în afară de aceea de a da satisfacţie FMI-ului şi preşedintelui Băsescu, progresul ţării fiind pentru el o noţiune străină şi nedemnă de a fi luată în seamă. Nu cred că în istoria României a mai existat un personaj politic care să fie atât de nedorit de către masele largi ale populaţiei şi care să aibă o asemenea doză de indiferenţă, să nu-i spun nesimţire. Îi prevăd micului Boc un viitor luminos la biblioteca Facultăţii de Drept de la Cluj, asta după ce ne vom scăpa de el odată cu pedeliştii care abia aşteaptă să-i facă felul. Pentru mine, micul Boc seamănă cu iepuraşul acela din desenele animate cu “Pădurea verde”, Bocănilă, mereu cu un minut în spatele celorlalţi. Lasă domnu’ Boc, se va găsi un post de îngrijitor la sala de sport de la Răchiţele şi pentru matale.

Din cauza importanţei naţionale a acestei zile, nimeni nu mai vorbeşte despre semnificaţia sa în cultura universală, şi vă pot spune ca astăzi este ziua de naştere a unui colos al muzicii – Giacomo Puccini, autorul unor opere intrate în patrimoniul universal cultural, cum ar fi Boema, Turandot sau Tosca. Este de asemenea ziua în care un talent uriaş al poeziei româneşti părăsea această lume după un stupid accident de tramvai, în 22 Decembrie 1956, mă refer la autorul capodoperei “Moartea căprioarei”, Nicolae Labiş. Ar mai putea fi spuse multe lucruri despre o asemenea zi, dar nimic nu este mai important decât să acordăm respectul nostru celor care s-au jertfit pentru ca noi să putem vorbi astăzi liber, pentru ca pruncii noştri să nu cunoască cea mai îngrozitoare umilinţă, aceea de a fi închişi prin interdicţia de a se manifesta liber în propria lor ţară. Toate cele bune să le aveţi.

Doamne ajută !

De urmărit duminică

“Portretul luptătorului la tinereţe”

Vă spuneam cu câteva săptămâni în urmă că am fost invitat la premiera mondială a filmului “Portretul luptătorului la tinereţe”, al regizorului Constantin Popescu, eveniment ce a avut loc la Academia Mânăstirii Sâmbăta de Sus. A fost ceva impresionant, ceva care nu se uită uşor, atât filmul în sine cât şi prezenţa în sala de proiecţie a urmaşilor celor care au luptat cu arma în mână pentru libertatea tuturor, într-o perioadă a istoriei neagră şi fără Dumnezeu. Cred că mai puteţi citi încă pe Monitorul de Făgăraş cronica acelui eveniment. Iată că un canal tv, HBO România, prezintă duminică seara premiera de televiziune a filmului, ceea ce înseamnă că vor fi mulţi cei care vor putea să vadă acest film cutremurător, tânăra generaţie fiind acum în măsură să vadă şi să înţeleagă ce a însemnat lupta anticomunistă din munţii Făgăraşului şi nu numai, în film făcându-se referire şi la gruparea “Arnăuţoiu”, de pe celălalt versant al munţilor. Nu o să vă povestesc filmul, dar trebuie să vă spun că veţi vedea o desfăşurare a evenimentelor la modul cronologic, aşa cum au fost ele, personajele principale fiind membrii grupării de partizani “Ion Gavrilă Ogoranu”. Vă spun cu toată convingerea că filmul trebuie văzut iar ceea ce veţi înţelege din el va contrazice, probabil, multe păreri formate deja faţă de legionari şi doctrina lor. Nu vă spun mai mult, dar vă aştept cu eventuale comentarii după vizionarea filmului.

Privesc pe fereastră şi văd cum ninge neîntrerupt de aseară, iar eu în loc să iau lopata la trânte, vorbesc ca o moară stricată. Mă gândesc cu groază că mâine dimineaţă plec spre Bucureşti şi tot mâine, dar seara, mă şi întorc. Asta în cazul în care totul merge bine şi nu rămân înzăpezit naiba ştie pe unde. Mă rog, cum mi-o fi norocul. Mai sunt două săptămâni şi părăsim acest an, unii cu împliniri şi bucurii, alţii cu minusuri la mai toate capitolele. Cred că fiecare dintre noi ne ştim zestrea, dar uneori parcă simţim nevoia să comparăm viaţa şi realizările noastre cu ale celorlalţi, etalonul fiind mereu prietenul , ruda, apropiatul nostru. Vă spun cu toată sinceritatea că am avut un an prost, dar asta nu mă va face să renunţ la ceea ce am început, nu mă va demoraliza într-atât încât să nu accept că fiecare primeşte ceea ce merită. Mă rog Domnului să fiu sănătos şi să am puterea de a trece peste orice încercare, ceea ce cu siguranţă că faceţi şi dumneavoastră. Va veni soarele şi pe străzile noastre, dragii mei. Trebuie doar să credem şi să merităm prin ceea ce facem zilnic cu viaţa noastră ori prin ceea ce facem pentru binele din viaţa celorlalţi. Nu filozofez, nu mă pricep şi nici nu e momentul, dar încerc cu modestele mele mijloace să vă arăt că nimic nu e tragic pe acestă lume în afară de moarte sau boală gravă, celelalte se pot depăşi cu credinţă, rugăciune şi bine către cei în nevoie.

Din lipsă de conversaţie, v-am reţinut şi astăzi vreo trei minute de atenţie, şi nu neg că mă bucur. Vine un weekend în care vă veţi putea destinde la schi sau săniuş, dar neapărat să vedeţi filmul de duminică seara. Am plecat să dau zăpada (beeaahh). Vă salut, toate cele bune să le aveţi.

Doamne ajută !